Kapitalism ?

Ultimul număr al prestigioasei revistei americane Business Week are o copertă, în aparenţă, şocantă. Pe copertă e anunţată cu litere de o şchioapă tema acestui număr: The Future of Kapitalism. Cu K. Un K marcat cu roşu. E inutil să vă decodific aluzia, cred.

Tema ar putea părea extrem de interesantă. Şi este interesantă. Totuşi, care capitalism? Care viitor ? Aşa cum descoperă şi editorialiştii BW “the capitalism is dead” . Şi care era noutatea? Capitalismul occidental a funcţionat perfect câtă vreme ameninţarea roşie dinspre est plutea ca o sabie a lui Damocles deasupra capului. În lipsa acestui pericol derapajele au fost tot mai frecvente şi au avut efecte tot mai dramatice. Lăcomia, nesaţul corporatist nemaifiind în niciun fel cenzurate ori temperate. Iar rezultatele sunt evidente.

Bush bate câmpii, ca de obicei, spunând că naţionalizarea marilor faliţi ai Americii are tocmai rolul “de a salva economia de piaţă”. O prostie mai mare nici nu se putea spune. Economia de piaţă e un concept răposat şi îngropat. La fel de stupid şi utopic ca şi comunismul. Teza pieţei care se autoreglează eficient a fost infirmată în modul cel mai dureros cu putinţă.

În mod logic şi natural succesul unei companii ar trebui să depindă de eficienţa sa, de competivitatea produselor sale. Reţeta ar trebui să fie una simplă: produci o marfă de calitate, o vinzi la un preţ corect, îţi acoperi costurile şi faci şi profit. Simplu. Lucrurile însă nu mai stau de multă vreme aşa. Lipsa competitivităţii e suplinită de un lobby agresiv. Insatisfacţia consumatorilor e suplinită de intervenţia politică, de multe ori, care furnizează comenzi de stat sau asigură comenzi externe folosind mijloace de presiune politică. Lipsa de eficienţă şi nesimţirea managerilor sunt suplinite prin mişcări speculative în herghelia banilor virtuali, acolo unde valoare acţiunilor unor companii ajunsese la valori ridicol de mari, în niciun fel justificate de dividendele plătite vreodată de acele companii. Reţeta de succes de care pomeneam mai sus a dispărut, fiind înlocuită de un mix de corupţie şi joc politic. Iar acum edificiul se prăbuşeşte.

Dacă stângiştii ar putea să îşi frece mâinile încântaţi de eşecul conceptului de capitalism… avem veşti rele. Nici în parcurile stângii nu cresc fructe prea sănătoase. Şi nu acolo există soluţiile miraculoase.

De fapt avem de a face cu o teribilă inadecvare. Viteza cu care evoluează lumea noastră este uimitoare. Tehnologia progresează într-un ritm năucitor. Globalizarea a încetat să fie un deziderat şi a devenit o realitate curentă, la care mulţi dintre noi nu am reuşit încă să ne adaptăm. Sistemele tradiţionale de valori sunt spulberate. Culturile tradiţionale sunt măturate de tăvălugul necruţător al lumii celei noi. Cu toate acestea noi vrem să privim, în continuare, lumea în acelaşi mod. O judecăm folosind acelaşi binom decrepit şi stupid: stânga- dreapta. Lumii secolului XXl încercăm să-i oferim soluţii ale secolului XlX, înţepeniţi în formulări doctrinare rigide şi nepotrivite, deci ineficiente. Ba mai mult, continuăm să amestecăm doctrinele economice de-a valma cu cele politice. Iar rezultatul îl zăpăcim total într-un talmeş -balmeş din care nu se mai înţelege nimic. La noi, de exemplu, liberalism înseamnă dreapta. Pentru orice american, însă, liberal e echivalent cu stânga. Şi aveam pretenţia că aparţinem aceluiaşi sistem de valori !

China foloseşte o reţetă originală: un sistem politic şi un cu totul alt sistem economic. Reţetă care, până acum, i-a prins bine. Pe termen lung reţeta aceasta nu va putea funcţiona. Pentru că societatea chineză acumulează contradicţii interne cumplite, care vor sfârşi prin a naşte tensiuni sociale şi nevoia de reformare a sistemului politic. Şi apoi…

Comunismul e decedat şi îngropat. Capitalismul e răposat şi el, dar e împăiat şi ţinut în fereastră, pentru impresionarea vecinilor. Accesul la resurse  e tot mai dificil şi a devenit tot mai scump. Problemele încetează să mai fie locale şi devin foarte iute globale. Fie ca vorbim despre modificările climatice sau despre criza financiară. Iar soluţiile trebuie să devină tot globale. Iar asta este extrem de dificil de realizat, mai ales în condiţiile în care nationalismul economic se manifestă tot mai agresiv. Şi asta pentru ca performanţa economică, bunăstarea natională e singura reţetă de succes pentru politicianul de pretutindeni – rămânând în zona aparenţei democratice. Reuniuni de tipul G 7, G8 sau G14 -aşa cum se doreşte să devină- generoase în intenţii, îşi propun să rezolve problemele globale, dar sfârşesc prin a satisface nevoile electorale ale politicienilor implicati acolo. Şi deci prin a căuta soluţii pentru bunăstarea celor reprezentaţi acolo. ONU a devenit un cenaclu lipsit de importanţă şi autoritate.

Uniunea Europeană e un exemplu perfect. A început ca o alianţă economică şi şi-a propus să devină o uniune politică. A sfârşit prin a fi o aglomerare, o hărmălaie incoerentă în care nimeni nu e dispus să renunţe la atributele suveranităţii în numele binelui comun.

Şi soluţia ? Unde ar trebui să căutăm soluţia ? Îmi e foarte greu să dau un răspuns. Ce soluţie globală poate eradica ori reduce lăcomia şi egoismul ? Capitalismul e mort. Socialismul e praf şi pulbere. În vremea asta populaţia planetei se apropie de 7 miliarde. 7 miliarde de întrebări la care cineva va trebui să găsească un  singur răspuns.