Minunaţii

Mărturisesc, sunt fascinat de spectacolul onomastic. Desigur, alegerea numelui nu e o opţiune, nu e o alegere voluntară; numele ne aşteaptă, de cele mai multe ori, gata pregătit, cu rimă, cu ambiţii, cu inspiraţia unui naş tulburat de alcoolism, cu năravurile de microbist ale unui tată zăpăcit, cu naturelul simţitor al unei mame copleşite de lecturi romanţioase. Toate astea, viaţa, farsele hazardului, naiba ştie ce, nasc uneori un spectacol, cum spuneam, fascinant. Am cunoscut o namilă de om, un ditamai dulapul, care  conform buletinului, răspundea la numele de Meluţu Mititelu.

Aţi primit mulţi dintre voi, probabil, mailul conţinând colecţia asta. Mi se pare senzaţional să te naşti în familia Brânză şi la botez să primeşti prenumele Wiliam. (N-am nimic cu omul) Mai apoi să devii coleg, în prartidul condus de unul numit Băsescu, apoi de altul numit Boc, cu doamna Plăcintă. Numele nu te face mai puţin credibil, mai puţin respectabil, mai neserios ori mai neînţelept decât pe alţii, dar naşte uneori, o prima şi superficială impresie nu foarte fericită.

Întâmplarea a făcut să întâlnescun domn  numit Minunatu. Un om încântător, ca să nu spun minunat. Numele, atunci când s-a prezentat, mi-a provocat un lejer şi involuntar amuzament – de înţeles cred. Ce să spun? Conversaţia a fost agreabilă, totul ok. A venit un moment în care am pomenit de liceul la care am învăţat cu mulţi ani în urmă.

-A, păi acolo a terminat şi fiica mea, cam în aceeaşi perioadă.

– Se poate… – nu aveam cum îl contrazice. La vârsta domnului Minunatu era perfect posibil să fi avut o fiică din aceeaşi generaţi cu mine şi deloc improbabil ca ea să fi absolvit acelaşi liceu.

– Poate chiar vă cunoaşteţi! insistă domnul Minunatu. Luminiţa Minunatu, căsătorită Grozavu.

Naraţiunea se încheie aici. Abrupt. Aşa cum s-a încheiat şi conversaţia cu domnul Minunatu. Iar pentru asta unicul vinovat sunt doar eu şi totala-mi lipsă de delicateţe.