Amici

Mă sună un vechi amic. Nu ne-am auzit de ceva vreme. Am fi putut să nu ne auzim încă multă vreme, dar a sunat. Tipul ăsta de amiciţii funcţionează perfect fără comunicare. De fapt cred că funcţionează mult mai bine fără comunicare. Ne ştim, când unul dintre noi ajunge în oraşul celuilalt ne găsim la o bere şi o vorbă, ne strângem mâna şi gata. Suntem amici. “Amici” sună cumva supărător aşa că ne spunem “prieteni”. E doar un cuvânt, nu costă nimic şi parcă sună mai bine. Ne face să credem că ne simţim mai bine. Cam asta e tot. Ne avem în inventarul de amici. De “prieteni”. Nu comunicăm. Nu avem de ce. Nu avem ce. Suntem amândoi în viaţă şi câtă vreme asta nu se schimbă nu avem ce să ne transmitem. Iar dacă asta s-ar schimba, comunicarea chiar nu ar mai avea importanţă.

Habar nu am cum funcţionează chestia asta cu amiciţia de fapt. Ne ştim pe nume. Avem idee, vag, despre ce ar putea constitui afinităţi. Cred că, până la urmă, modul în care aş putea defini cel mai bine tipul ăsta de relaţie ar fi ăsta: dacă ne găsim împreună în societate nu avem nevoie să fim prezentaţi unul altuia. Cam asta e tot.

Cum spuneam, nu am vorbit de vreme bună. Nici nu aveam ce. Nici de ce. Dacă vorbim e pentru că m-a sunat. Nu ştiu de ce. Îmi dau seama din voce că nici el nu ştie de ce. Pentru că se plictiseşte. Pentru că are chef de vorbă. Pentru că suntem amici.

-Salut.

Suntem amici. N-avem de ce fi protocolari.  Calitatea de amic presupune şi prezenţa în agenda de telefon, aşa că, atunci când sună telefonul, recunoaştem numele apelantului şi răspundem cu tonul adecvat. Tonul “amic- categoria a doua:bere, sporovăială”. Adică relaxat, ostentativ neprotocolar, pentru a lămuri de la primele vorbe că încă sunem amici. Pentru a clarifica încadrarea în categorie a relaţiei dintre noi.

-Salut.

După ce ne-am salutat ceea ce aveam să ne spunem s-a epuizat. Nu prea avem ce adăuga. Ne-am salutat. Ne-am identificat. Cam asta e totul. Natural ar fi să închidem acum. Am validat amiciţia noastră pentru încă o perioadă de vreme. Ceea ce urmează e exces. E inutil. Forţat. Încercăm să inventăm un interes care nu există, o comunicare şi ea inexistentă.

-Nasol- zice.

-Cam nasol – îi răspund.

Apoi rămânem în tăcere. Orgia asta de cuvinte ne copleşeşte pe amândoi. Suntem evident stânjeniţi. El că nu ştie de ce m-a sunat. Eu că nu ştiu de ce m-ar fi sunat. Amândoi pentru că de fapt nu avem ce să ne spunem. Compania de telefoane pentru că ne ia banii degeaba. De fapt lui îi ia banii. El a sunat. Mă rog, poate compania telefonică nu e deloc stânjenită.

-Mda- mai adaugă el ceva.

Ezit înainte să-i răspund. Am nevoie de deliberare. Trebuie să cumpănesc bine. Amiciţia nu mă scuteşte de obligaţia de a fi atent la ce spun. Aşa că după secunde de adâncă reflexie răspund:

-Mda.

Anticipa răspunsul. Aşa că replica vine imediat.

-În rest?…

-Cum ştii… – sunt la fel de spontan.

-Îhî.

Deja socializăm excesiv. Am ieşit de mult din zona de siguranţă a categoriei a doua. Măcar suntem în aceeaşi reţea, deci compania nu-l taxează suplimentar. Acum ar fi momentul când unul dintre noi ar trebui să salute şi să închidă. Dar tăcem. Eu pentru că schimb canalele la televizor. El pentru că face, probabil, acelaşi lucru. Sau vorbeşte cu cineva pe net. Îl aud tastând.

-Naşpa acolo acum…- spune.

-Unde? întreb.

-La mare…

Ştiam că am vorbit prea mult. N-am încotro şi îi răspund. Uşor iritat. Iritare categoria a doua- amic, bere, sporovăială.

-Ceea ce voi numiţi “la mare”, pentru noi e “acasă”.

-Mda.

-Mda.

-Păi ne mai auzim noi.

-Ne mai auzim.

-Salut.

-Salut.

Închidem. Am vorbit. Suntem amici. La mare e naşpa acum, când vine iarna. În târguşorul lui prăpădit, uitat de lume, nu ştiu cum e. Nici nu contează. Important e că amândoi suntem vii. Şi amici.