Despre o altă stilistică

Greşesc cei care care vor să-l rezume pe Traian Băsescu grăbit, într-un singur cuvânt: bădăran. O astfel de descriere este, fără doar şi poate, corectă, dar incompletă. De fapt, cred că descriindu-l pe Băsescu am putea epuiza rapid un întreg dicţionar de epitete depreciative. Iar pentru toate aceste epitete omul reuşeşte să obţină întotdeauna calificarea superlativă.

Vorbim despre ipocrizie? Ipocrizia sa este vădită fie în lamentabila poveste implicând-o pe duduia Ridzi, fie în ridicola mimare a surprizei atunci când a venit vorba despre o altă duduie, Gâtej, şi colaborarea acesteia cu securitatea. De altfel mandatul său prezidenţial este punctat de tot felul de accidente “feminine”: Ridzi, Săftoiu, EBA, Udrea, Anastase, Sulfina Barbu, Gâtej etc. Ipocrizia despre care vorbeam este superb complimentată de un oportunism şi o lipsă de scrupule dincolo de orice măsură. Întreg discursul anti-securist al lui Băsescu intră în coliziune cu propria sa biografie şi mai ales cu felul în care conduce ţara. “Condamnarea comunismului” este un alt argument. Condamnarea comunismului, la 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, de către un personaj cu biografia lui Băsescu, este un demers la fel de credibil şi de onorant ca o demonstraţie împotriva consumului de narcotice a fruntaşilor cartelului de la Medellin. Ambele atitudini sunt evident confecţionate, de circumstanţă şi limitate la enunţ formal. Dar în permanenţă contrazise de o atitudine stăpânită de reflexe totalitare. Cu toate acestea, s-au găsit suficient de mulţi nătângi care să îi aplaude gesturile formale. Iar aplauzele au fost, fireşte, la rândul lor, formale.

Anti-comunismul de faţadă al lui Băsescu a fost degrabă salutat de anti-comuniştii de faţadă. Oportunismul său ( grăbit să obţină validarea dreptei europene) a fost aplaudat de alţi oportunişti. Demersul său nu trebuia să fie credibil, ci pur şi simplu să existe. Iar mulţimea de alţi oportunişti care au primit, după ’90, revelaţia anti-comunismului, într-un concert cacofonic al formei fără fond, s-a năpustit să aplaude ceea ce ar  fi meritat, în cel mai bun caz, tratat cu severă batere a obrazului. Insist asupra acestui aspect pentru că sunt destui cei care susţin că îl sprijină pe Băsescu, în continuare, pentru un singur motiv: a condamnat comunismul. Poate sună ridicol, dar aşa e.

Dincolo de toate acestea, în descrierea lui Băsescu este în mod constant omisă o trăsătură: rafinamentul. Oricât de surprinzător ar putea părea, ideea de rafinament chiar poate suporta apropierea de Băsescu. Pentru că, trebuie să îmi daţi dreptate, actualul preşedinte este un rafinat stilist al urii. Iar acesta este un merit care nu are cum îi fi contestat.

La aproape 20 de ani de la formularea, de către Octavian Paler, a celebrei sintagme războiul româno- român, Traian Băsescu reuşeşte să dea o nouă dimensiune acestui concept. Şi, orice aţi spune, o face ca un virtuoz stilist al urii. Capacitatea sa de a exprima ura, de a o condensa până la dimensiunea critică de la care se poate produce big-bangul care o poate apoi trimite peste întreaga societate, este uimitoare. Singurele momente în care nu este repetitiv sunt acelea în care îşi descrie ura. O poate face insinuant-ameninţător ( “N-am să-l uit niciodată pe ziaristul care…”), perfid (“judecătoarea cu soţul arestat”), pretins sarcastic, aparent bonom, exasperat, indignat, pătruns de trăire patriotică, devotat cauzei ( cauza este mereu incertă, informulabilă, dar măreaţă), revoltat, surprins, pătimaş, rece, dubitativ, contemplativ, marcat, înlăcrimat, hlizit, solemn, turmentat, înflăcărat, plictisit etc.

În toate revărsările sale de ură ( împotriva ziariştilor, mogulilor, pensionarilor, mamelor, bebeluşilor, învăţătorilor, poliţiştilor, medicilor etc. etc. etc.) se poziţionează, cu o dexteritate uimitoare,  în faţa unei mulţimi, a cărei voce se proclamă. De acolo ura sa se articulează nu ca o trăire viscerală personală, ci ca o expresie a acelei mulţimi. Aşa funcţionează războiul româno-român. Atunci când îşi porneşte războiul cu bugetarii, Băsescu se aşează în faţa “bieţilor salariaţi din sectorul privat”. Când are a se război cu justiţia, devine brusc vocea “sărmanului justiţiabil”.  Dacă are a-şi vărsa fierea peste presă, o face în numele dreptului la informare al “săracilor români” . Fireşte, nu este niciodată credibil, dar ştie întotdeauna să pară credibil. Iar mecanismul de distribuţie al urii funcţionează. Stilistica sa este mereu complexă şi întotdeauna convingătoare.

Aş fi putut să nu scriu rândurile de mai sus. Reaua stare de astăzi a României ar trebui să fie trecătoare. Băsescu şi tot ce reprezintă el este doar un accident al istoriei, care ar trebui de asemenea să fie trecător. Deşi nu suntem nemuritori, iar sărăcia şi mizeria morală în care trăim astăzi ne interesează într-o mai mare măsură decât perspectiva unui viitor mereu luminos şi mereu îndepărtat, putem accepta că va trece şi epoca Băsescu, aşa cum au trecut şi altele. Ceea ce este cu adevărat îngrijorător este că mitocănia şi bădărania, descrise şi promovate de actualul şef al statului, au devenit un model. Iar ura cu întreaga sa inexprimabilă stilistică, a devenit o şcoală de gândire. Ori asta este cu devărat înspăimântator. Acum exact 21 de ani, 22 de milioane de oameni urau un singur om. Astăzi,  din cauza unui singur om, ne urâm între noi cu toţii.