Mai întâi am să vă spun că azi aş fi vrut să nu scriu nimic. Cum nimicul învelit în scârbă fusese deja tocmit de Ciutacu a trebuit să mă căznesc să adun câteva fraze. Altfel iar ne ieşeau vorbe că ducem campanii parşive şi conspirăm prin crâşme pentru răsturnarea nimicului şi sodomizarea scârbei.
Să scriu despre cărţi – mi-am zis. Despre cărţi se poate întotdeauna vorbi. Şi am încercat să îmi dau seama care este cartea excepţională pe care a produs-o literatura română, în ultimii 20 de ani. După jumătate de ceas de contemplare a vidului am renunţat. Cartea aia fenomenală nu există. Sau nu am eu ştiinţă de existenţa ei. Cărţi notabile ar fi câteva, dar niciuna care să merite adâncă reverenţă şi mereu pomenire. Se vede treaba că euforia democraţiei nu a fost nici pe departe atât de fecundă pe cât ne-am fi aşteptat. Ştia bătrânul Goethe ce ştia. De unde Faust, care Mefisto? Până în ’89, lipsa libertăţii era preţul cu care s-au plătit rafturi întregi de cărţi grozave. Azi preţul e altul, iar răsplata nu mai e nici ea aceeaşi. Iar dacă cei dispuşi să plătească preţul ( fără constrângerea de odinioară) sunt parcă la fel de numeroşi, sporul pântecului lor cel nesătul nu e de aşezat în bibliotecă. Chiar dacă unii dintre ei nu înţeleg asta şi îşi rânduiesc pe rafturi, cu fudulie inargumentabilă, produsul trecerii gândului prin maţ.
Literatura românească, după ’89, pare o neîncetată explorare a sordidului. De parcă cercetarea rahatului şi a secreţiilor intime era tot ce îşi dorea scriitorul român şi ticăloasa dictatură nu-i îngăduia. Vânturarea haznalei şi exhibarea unei sexualităţi excesive, lipsite de senzualitate, ostentative şi adeseori monstruoasă, delaţiunea jegoasă disimulată într-un diarism prolix, eviscerarea realităţii în căutarea fluidelor fetide … prin zonele acestea pare să fi înţepenit scriitorimea română. Cu excepţii deloc notabile. Cititorii acestui blog sunt poftiţi să mă contrazică. Argumentat. Cu exemple.
Şi atunci veţi înţelege de ce şi cititul, şi scrisul îmi poposesc tot mai des pe raftul clasicilor.
Să vă explic altfel. Luaţi-vă zece minute din azi-ul cenuşiu şi agitat şi ascultaţi-l pe bătrânul Bach. Vă rog.
Acum poftiţi şi ascultaţi-l pe mult mai modernul Şostakovici ( compozitor genial, pe care îl preţuiesc, dar… ) :
Atât pentru azi. Ce mai e de adăugat… puteţi adăuga voi.
Moshe Mordechai 
Eu cred ca ar trebui sa vedem care sunt marii scriitori ai literaturii universale aparuti in ultimii douazeci de ani si abia pe urma sa ne aplecam asupra literaturii romane. Ar trebui sa analizam ceea ce a dus la crearea literaturii importante in afara Romaniei si apoi sa vedem cum relationeaza scriitorul roman in ultimii douazeci de ani cu o astfel de literatura. In vin in minte doua nume: Michel Houellebecq si Dan Brown, un mare scriitor si un mare impostor. Daca ii luam ca repere observam ca Romania nu are nimic comparabil pentru niciuna dintre cele doua categorii. Intr-o tara in care rata analfabetismului a ajuns la cote alarmante scriitorii exceptionali pot fi simple intamplari. La fel ca in perioada interbelica, cu mici exceptii, vom ridica la rang de mari scriitori pe cei ce se inspira din idei demult fumate in alte spatii culturale iar exceptiile vor fi recunoscute de ceilalti cu mare dificultate, nu din rautate ci pentru lipsa lor de vizibilitate.
Daca vorbesti de cartile de fictiune, ai dreptate. Dar poti sa-mi dai exemple de carti frumoase scrise in ultimii ani pe mapamond? Traduc si ei in vorbe, bietii autori, ce vad in lume si in ei insisi: dizarmonie, scrasneala, durere, patima, dezacord, alienare, sex, conflict, anxietate, rutina, dezamagire, angoasa, carne, trup, sex, incrancenare, neputinta, durere, disperare, moarte, sex… Un prelungit, nesfarsit strigat al lui Munch. Popasurile de bucurie simpla, de frumusete neartificiala, de pace nu primesc premiul Nobel, nu au fite de ‘marea literatura’. Prin urmare, sa fim onesti, nu ne prea intereseaza, fiindca noi avem gustul fin si glezna subtire.
Cred ca mai spuneam pe aici pe la tine ce mult mi-a placut o cartulie cuminte scrisa de Mircea Diaconu – La noi cand vine iarna. Am recititi-o ca sa-mi treaca gustul de fiere, dupa ce m-am imbolnavit de scarba dupa primele 30-40 de pagini din mult-laudatul international Middlesex al lui Jeffrey Eugenides – cand povesteste cu har si migala povestea nascanda de amor intre bunicul si bunica lui la tinerete – frate si sora.
Îţi pot da exemple. Bruckner- L’amour du prochain sau La tentation de l’innocence.
Amin Maalouf – Les Echelles du Levant; Le Periple de Baldassare.
Marquez – Del amor y otro demonios ; Vivir para contarla.
Toate traduse şi în limba română.
Marquez, nascut in 1927, Maalouf in ’49, Bruckner in ’48. Sa ii comparam cu scriitori romani din generatia lor care ar fi ceea ce se cheama la noi Generatia ’60 si un pic dupa ei Generatia ’70. Multi dintre ei au decedat inainte de vreme, altii au devenit aproape invizibili dupa 1989.
(raset) L’amour du prochain? Copulatia ca generozitate sublimata, sexul ca experienta sacra? (ras sarcastic) In fine, passons. Il prefer pe Bach 🙂
Pe Maalouf nu l-am citit, o sa caut.
Dar da, on second thought, un contraexemplu la micul meu comentariu as putea da chiar eu: Michel Tournier.
Nu e un clasic, dar ar putea deveni unul al literaturii noastre; – poate ne inselam, dar sincer, e un roman foarte bun :
“Noapte buna, copii” – Radu Pavel Gheo. Merita citit.
Asa cum merita, macar sa va aruncati un ochi pe “Baiuteii” – cateva fragmente foarte, foarte bune, pe “Cum mi-am petrecut vacanta de vara” – o prima parte foarte amuzanta etc.
Si se pare ca exista o generatie promitatoare de tineri poeti…
Clasicii chiar merită (re)citiţi. Dar nu tot ce s-a scris în aceşti 20 de ani stă sub semnul sordidului, chiar dacă – aici suntem de acord – cartea excepţională încă n-a apărut.
În privinţa lui Şostakovici, te contrazic. Este aproape la fel de clasic ca Bach. Muzica lui e tonală, la fel ca a lui Bach. E mai “modernă” doar prin cîteva – puţine – cromatisme. Puteai să dai un Schoenberg sau un Alban Berg. Sau Luciano Berio, că e mai aproape de noi. Geniali şi ei, numai că urechea noastră n-a prea evoluat dincolo de secolul XIX. Dar asta e o altă discuţie.
Rabbi, rabbi, la literatura si muzica nu sunt altceva decat lector neavizat. Insa, daca Sostakovici (care pe mine ma nevrozeaza pana la suicid) reprezinta ultimele horcaieli ale unei arte muribunde (muzica zisa “clasica”), e normal ca toata lumea sa se indrepte catre Bach sau Mozart sau Vivaldi, catre copilaria, tineretea sau paradisul pierdut al muzicii si nu catre ultimele horcaieli ale aceleiasi arte pe patul de moarte. De aceea cred ca din muzica clasica nu ne-a ramas decat cautarea interpretarii perfecte sau un proces de eterna perfectionare a interpretarilor marilor lucrari deja scrise (cea mai buna Eroica, aia a lui Karajan din ’84 sau cel mai bun Othello, ala cu DiMonaco si Tebaldi etc.).
Iar literatura, cum bine zici, horcaie tot felul de secretii si umori care nu sunt nici de frica joc secund, pentru ca nu genereaza altceva decat scarba organica, fiind doar un semn prodromal al decesului iminent al inca unei arte. Si de aceea ne uitam tot mai des inapoi, in incercarea de a descifra cat mai bine Hamlet sau Infernul sau Faust, ca altceva nou demn de interes nu prea mai gasim.
PS : Am descoperit un Magnificat de Bach, interpretarea perfecta, asculta, Rabbi, “Fecit potentiam” … asa ceva nu se aude decat la Bach si, parca, prin “Paradisul” lui Dante, la final …
Se aude ingerul !!!!
De unde se poate trage concluzia ca si cenzura, mama ei de cenzura, era buna la ceva ….
Io, unu’, cred c-am mai mâncat ceva pe tema asta cândva…
Literatura nouă satisface gusturile noi. Literatura nouă, ca şi muzica nouă… Ca şi toate formele noi de manifestare (auto?)declarată artistică… Ceea ce se consumă-n zilele astea este McDonalds literar. KFC muzical. Şi, în definitiv, fast food cultural. “Cultural”.
Societatea este constituită din indivizi cretini care înţeleg să-i ducă viteza şi acolo unde ar trebui să nu se grăbească, ci să se răsfeţe. Cititul unei cărţi, văzutul unui film sau al unei piese de teatru au ajuns lucruri nu cu care te delectezi, ci chestii care trebuie bifate, pentru a putea răspunde la apel atunci când se lansează o discuţie uşor peste medie. (Na, că mi-am adus aminte că nici acum n-am văzut Inception!)
Iar cererea influenţează inevitabil oferta! Se ambalează frumos nişte semipreparate “artistice” şi se lansează cu fast. Cele mai multe dintre cărţile astea noi zici că sunt bloguri tipărite. Pentru că tot prostul are impresia că poate să scrie o carte. Au impresia că litere şi text echivalează cu literatură. Fapt pentru care mulţi nici nu pregetă când au ocazia să pună de-o broşură.
Ah, uite că am găsit! E primul articol de pe blog: “Lumea stă cu frică atunci când e vorba de căutat şi descoperit. Pentru că s-ar pierde timp. Lumea vrea produse semipreparate bune la gust. Ambalaj frumos şi gata pregătit! Dacă nu are ambalajul frumos, nu ne interesează. Părăsim incinta.”
Să nu fiu prea aspru…
De ăsta ce zici?
Banzai!
de acord cu tine, insa, totusi, nici unul din exemplele tale nu erau romani. si-apoi, de unde sa se nasca toata ziua genii? goethe? de ce? la ei se nasc zilnic astfel de daruiti cu har? pe cine au ei azi, la nivelul lui goethe? si acum, prin ce excela tara noastra si inainte de ´89? prin nadia comaneci cu primul 10 in istoria gimnasticii? da, pe ici, pe colo, mai erau lumini, dar noi nu ne-am aflat in fruntea clasamentului mondial ca genii/cap de locuitor niciodata. si nici ca tara nu am fost etalon in mai niciun domeniu. pentru ca nu am fost sustinuti. eu nu imi amintesc de asta. cine sa aibe interes de performanta, asa, aiurea? money talk.
pe langa asta, media nu face nimic altceva decat sa amestece in promovare kitch-ul cu valoarea, astfel ca orientarea dupa un criteriu valabil de valori este incetosata. halim hollywood pe paine si ne servim din bollywood pe la five o´clock (sau mult mai rau, nu mai numesc). rush-hour everyday. cine mai sta sa contemple? greu… si complicat… cand traiesti intr-o societate care parca merge pe sarma, nu te gandesti la campii vaste unde sa zburzi, ci te gandesti sa-ti mentii echilibrul pe centimetrul ala pe care te lasa sa calci si mergi doar inainte.
of! lumea (noastra) e si asa cu susu-n jos…
e adevarat…marea majoritate a literaturii scrisa in romania dupa 90 e de caliate proasta…cu mici exceptii…si cea mai mare surpriza din ultimii ani, pentru mine, a fost Filip Florian cu “Zilele Regelui”…in sfarsit cineva a scris o carte care nu se refera la mizeria absoluta a societatii…bla bla bla, la eternele povesti de cacat din caminele de studenti…sau la obsesii in care sexul grotesc joaca rol de panaceu al unei povesti fara cap si coada.
Filip Florian e altfel…sau ma rog…Zilele Regelui e altfel. Povestea e buna, bine construita… …creativa…iar stilul e…savuros.
ma tot chinui cu autorii romani in speranta de a gasi ceva interesant…insa pana acum doar asta m-a facut sa cred ca romanii mai shtiu sa scrie povesti.
well…that’s about it…
Ce ne-am face fără clasici în cenușiul și agitația atâtor zile!?
Mentioneaza-le pe cele notabile, sa-mi fac lista sa le citesc!
Azi e un spectacol super-laudat si super-mass-mediatizat in Cluj, Electra lui Manutiu.
Am vazut piesa in urma cu cativa ani (12-15) si a fost ultima data cand am fost la teatru.
Poate c-oi fi eu retrograda in gandire, dar eu daca merg la teatru doresc sa ma simt transpusa in pielea personajelor, sa traiesc, pentru doua ore jumate in alt secol si alta lume, sa uit de lipsa banilor, de problemele zilnice macinatoare de nervi si timp.
Din Electra asta n-am retinut decat muzica maramureseana (superba!), si, la un moment dat, o mare de corpuri goale, printre care si a actorul principal.
Tot felul de contorsionari, tot felul de angoase care mi-au dat o stare teribil de neplacuta.
Daca doresc sa vad barbati goi, imi pun un film porno, nu ma duc la teatru.
Daca doresc sa ma simt timorata, ies in strada sau ma uit la teve.
Eu la teatru doresc sa ma simt transpusa.
Imi amintesc cu reala placere “Jocul de-a vacanta” cu Visan si “Antoniu si Cleopatra” cu Tauf.
Acest Manutiu, cu modernismul si nudurile lui, nu-mi spune nimic!
Clasicii vor ramane undeva acolo sus pe piedestal indiferent ca e vorba de muzica sau literatura, parerea mea…Zilele trecute am fost la un concert de muzica clasica si in timpul acestuia ma intrebam cati romani ar da manelele & co pe asemenea evenimente, foarte putini cred….iar parerea mea
Mosule, ai incercat Alex Mihai Stoenescu, Patimile Sfantului Tomaso D’Aquino?
Daca da si o incadrezi zisei tendinte spre abominatie, puroi si excrement, nu suntem de acord de nici o culoare pe tema asta. Daca nu, atunci s-ar putea sa ai o surpriza de proportii.
Stiu ca adresa ar putea parea dubioasa. Nu discut insa personajul, nu discut interesele din spatele lui, nu discut viata publica sau opus-ul din domeniul istoric. Discut exclusiv despre ACEASTA carte.
Eu o gasesc, fara urma de exagerare, geniala. Daca mafia culturala romana ar fi fost macar la genunchiul broastei fata de aia turca, nu Pamuk il chema pe tipul care a luat un Nobel pentru literatura in cheie arhaica.
Astept reactia, plin de curiozitate.
N-am încercat. Nici nu mă simt îndemnat să încerc. Numele autorului e departe de a-mi fi îndemn. Dar pentru că atât de stăruitor o lauzi, am să o caut şi am să spun apoi de cred.
Am precizat: fa abstractie de nume. Cand deschizi cartea, pretinde ca il cheama Marcel Petreanu. Chiar nu conteaza.
Astept, in continuare, reactia.
Sunt în România talente neştiute care aşteaptă să fie descoperite şi promovate.Tineri cu idei geniale care continuă să rămână provinciali .Talente în stare pură dar cu venituri modeste, descurajaţi că nu au mijloacele financiare pentru a publica o carte.Uneori chiar şi fără un computer care să le ofere posibilitatea de a se autopromova online,pe bloguri.
Cine ar fi dispus să parieze pe ei?Aşa cum unii găsesc fonduri pentru a promova “Miss Fata de la ţară “sau alte miss-uri,etc. de ce nu se poate investi şi în tinerii scriitori?
Am citit cu strângere de inimă:” Eminescu va fi scos din programa şcolară. Poetul naţional şi universal Mihai Eminescu va fi scos din programa obligatorie de limba şi literatura română din şcoli, Ministerul Educaţiei considerându-l prea demodat pentru tineri. “Atâtea generaţii de copii au fost îndoctrinate cu comentariile literare eminesciene, încât e timpul să punem stop şi să-l inlocuim cu un poet mai actual”, a declarat ministrul Daniel Funeriu. “…………………………………………………………