Domnul Pitt

Am făcut, o vreme, aceeaşi greşeală pe care le-o reproşez astăzi altora: m-am încăpăţânat să-l socotesc doar un “băieţel frumuşel” şi atât. Da, îmi spuneam, e frumuşel; dacă ajunge în San Francisco o să-şi facă foarte mulţi prieteni. Are trecere la muieret, mda, dar cu actoria… Ei, bine, trebuie să o spun: Brad Pitt e un mare actor. Gata! Am spus-o! Asta poate ţine loc de mea culpa. Are deja 48 de ani, nu mai e de mult “un băieţel” şi trebuie să o spun: e unul dintre cei mai inteligenţi actori pe care îi are Hollywood-ul azi.

Pitt e unul dintre actorii pentru care fizicul deosebit a constituit mai degrabă un dezavantaj decât asul din mânecă. Tocmai ambalajul spectaculos ( să o recunoaştem) i-a împiedicat pe mulţi să îl ia în serios. Deşi merita. Făcând un inventar al rolurilor în care l-am văzut trebuie să recunosc că nu ştiu prea mulţi alţi actori care să fi trecut printr-o atât de diversă gamă de roluri, reuşind de fiecare dată să fie uluitor, fără a plictisi, fără manierismul care e boala celor mai multe staruri hollywoodiene. Dacă se întâmplă să fie fermecător, cred că, de cele mai multe ori, asta se datorează inteligenţei jocului şi într-o prea mică măsură chipului plăcut.

A şi ştiut să îşi aleagă rolurile. Dacă în “Legends of the fall” nu a avut nimic spectaculos, fiind doar frumuşelul pe care îl cerea rolul, peste ani, la reîntâlnirea cu Anthony Hopkins, în “Meet Joe Black”, Pitt e absolut seducător în rolul… domnului Moarte. Impecabil în “Sleepers”, convingător în “Seven Years în Tibet”, abia în “Se7en”, alături de Morgan Freeman, devine limpede că avem de a face cu un mare actor, nu doar cu o moacă simpatică. E senzaţional în rolul unui criminal degenerat, în “Kalifornia”, şi incredibil în rolul din “Twelve monkeys”. “Snatch” sau “Fight club” şterg definitiv marca “băiat drăguţ”. În “Troia” e admirabil în rolul lui Ahile ( scena în care îl are ca partener pe O’Toole e memorabilă).  Rolul de dobitoc patentat din “Burn after reading”  sau cel de zevzec cazon-patriotic, din “Ingloriuous Basterds” , ar trebui să convingă şi ultimul sceptic.

În fine, zilele astea l-am văzut în cel mai recent rol, în ‘Moneyball”. Aici îmi aminteşte cumva de Redford. Dar chestia cea mai faină, legată de rolul său în acest film, este că, pur şi simplu, am uitat că rolul acesta e jucat de Pitt. Pur şi simplu, vreme de două ore, a fost Billy Beane. Iar ăsta, îndrăznesc să cred, poate fi un rol de Oscar. Dacă nu cumva cei de la Oscar sunt tocaţi de aceleaşi prejudecăţi care m-au încercat şi pe mine, vreme bună.

Am pus rămăşag, acum nişte ani, cu un amic. Amicul îmi spunea pe atunci exact lucrurile pe care le-am scris eu astăzi. Şi îmi cerea, prin acea prinsoare, ca atunci când îi voi da dreptate să o fac public. Şi am făcut-o.  Asta e.