E veche, monşer! E veche!

-Bre, să-ţi bagi picioarele! se zburleşte amicul meu. Şi înainte erau destui figuranţi, tot felul de unii bătuţi de nevoia băgării în seamă, dar după ’90 parcă prea au luat-o razna. A apărut damblageala asta nouă, numită “fiţe”. Unde te mişti numai fiţe şi fiţoşi. Acu’ cică e mare fiţă să ai fiţe, băga-mi-aş picioarele! Când naiba s-a tâmpit neamul ăsta în aşa hal, bre?

N-am ce zice, empatizez cu amicul. Îi înţeleg perfect năduful, care mă străbate frecvent şi pe mine. Şi cum mă străbate aşa se transformă în draci şi chef dor de ciomag. Dar n-am cum fi de acord cu el până la capăt. Că “fiţa” nu e invenţie recentă. Deloc. Şi de data asta nu mai poţi da vina nici pe comunişti. Că mitocani cu ifose, parveniţi cu băşini şi ţugulani frezaţi au existat şi înainte. Mult înainte. Aflăm asta de la primul şi cel mai tare blogger român: dl. I.L. Caragiale. Pe vremea sa prosteala asta se numea “moft”, iar cei atinşi de ţăcăneala cu pricina erau lesne identificaţi ca fiind “moftangii”. Parol, monşer! Nimic nou. Ba, sunt de părere că îi botezase mult mai potrivit nenea Iancu.  Moftangii, monşer. Moftangii şi moftangioaice!