Love story GSM

Era un Samsung bătrân şi singuratic. Abia îl ţinea bateria de dimineaţă până seara, dar avea feţe interschimbabile care îl făceau să arate  şi să se simtă încă tânăr. “La urma urmei nu sunt o partidă de lepădat” îşi spunea “am display color, sonerie polifonică”. Ştia că nu e aşa. Simţea asta cel mai apăsat când îi rămânea privirea fixată pe formele câte unei iPhone, care în cel mai fericit caz îi răspundea cel mult cu un zâmbet dispreţuitor.

Avusese o relaţie pasageră cu o Motorola cu clapetă, dar nu aveau prea multe în comun. Nu reuşeau să comunice. Ea clămpănea într-una, mai erau şi în reţele diferite aşa că n-a funcţionat. Pe urmă a cunoscut o Nokia. Totul părea să meargă bine între ei până când aceasta i-a mărturisit: “Nu are cum să meargă între noi. Nu eşti tu de vină, eu sunt.” Nu-i venea să creadă că primeşte replica asta. Şi de la cine! De la o Nokia! Abia când aceasta i-a mărturisit că ea e dual-SIM a înţeles. Îşi spusese întotdeauna că în viaţă trebuie să încerci orice aşa că a convins-o că lucrurile pot funcţiona. Într-o seară, când a încercat să-şi bage încărcătorul în mufa ei de conectare la PC şi-a dat seama că el, totuşi, nu e făcut pentru asta. S-au despărţit. Nici măcar la mufe nu erau compatibili.

Pe urmă s-a cuplat cu o Blackberry. Vorbea mult şi repede, dar avea o husă încăpătoare, de piele, extrem de confortabilă. Nu a durat. Într-o zi Blackberry i-a spus că nu merge, că el nu poate trimite nici măcar un MMS, nu are nici măcar flash player. Ca să nu mai vorbim de baterie.

Stătea deseori la încărcat şi se uita la iPhone-urile tinere, cu forme seducătoare, dar ştia că iPhone-urile nu se întâlnesc decât cu iPhone-uri. Un văr, Samsung Galaxy, a încercat să-l cupleze cu o cunoştinţă, HTC cu Android. Au stat de vorbă, au ieşit împreună de câteva ori, dar atâta tot. Ea i-a explicat că nu are cum să meargă o relaţie cu unul care n-are camera lui. I-a explicat că ei îi plac conexiunile lungi, pe bluetooth, iar pe el nu-l ţine bateria. Uneori, îi spunea, îi plăcea să primească încărcătorul în mufa de căşti, era mica ei perversiune, dar încărcătorul lui era prea scurt şi mult prea gros aşa că lucrurile nu aveau cum merge. După ce s-au despărţit ea s-a cuplat tot cu un HTC dual-SIM. Se pare că ăştia dual-SIM erau la mare căutare.

La ziua unei Huawei a rămas toată seara băgat în priză, la încărcat. Un LG îl privea cu insistenţă, îi făcea cu ochiul. La plecare l-a întrebat dacă a încercat vreodată cu un LG. A recunoscut că nu. I-a povestit că încercase o dată cu un dual-SIM, dar cu un LG niciodată. Nici nu credea că ar fi mers. Nu era pregătit. “Să ştii că nu ai ce pierde. Dacă vrei nu umblăm la încărcător, dacă nu eşti pregătit. Ne jucăm doar cu mufa de căşti şi tastatură, până începi să te simţi în largul tău”. Stătuse prea mult la încărcat, poate. Cine ştie… cert e că a acceptat. Nu i-a plăcut. De atunci la fiecare folosire a căştilor se auzeau paraziţi.

Apoi a cunoscut-o pe ea. iPhone 2. Tocmai fusese părăsită de un iPhone 4. Avea cameră cu mulţi megapixeli, conexiune rapidă la internet şi o agendă cu foarte multe numere de telefon. Avea un card ( de memorie) de mii de ori mai mare decât toată memoria lui. Le era bine împreună, chiar dacă veneau din lumi diferite. Îi transfera credit când rămânea fără, îşi folosea bluetooth-ul ca să primească MMS-urile pe care el nu le putea vedea. Ba i-a dăruit şi o husă frumoasă de piele. Ca să îi facă plăcere accepta să încerce încărcătorul lui, dar de câte ori o întreba dacă-i place ea răspundea: “Nu mă deranjează, o fac pentru tine, că ştiu că îţi place, dar eu nu mă încarc aşa.” Într-o seară a încercat să-şi bage cablul de retea în mufa ei de căşti. “Mă doare!” i-a spus. “Să nu mai faci asta niciodată! Sunt iPhone, nu o Nokia oarecare!”. De atunci ceva s-a schimbat între ei. Ea îi reproşa că stă toată ziua la încărcat, că nu descarcă mail-uri, etc.

Într-o zi l-a anunţat că totul s-a terminat. Cunoscuse un iPhone 5 şi acesta îi propusese un upgrade de IOS, iar ea acceptase. El nu ştia ce e acela IOS, dar nu avea de ales. A plecat.

La scurt timp după aceea a murit. La reciclarea lui au venit doar câteva Sony Ericsson şi LG-ul. Ceremonia a durat puţin. Au constatat cu toţii că poate da, nu-l mai ţinea bateria, dar uite, şi acum, tot cu încărcătorul pe dinafară era. “Încărcătoare groase ca ale lui nu se mai găsesc azi…” a oftat LG-ul. Apoi l-au reciclat.