Purtătorul de cuvânt

Instituţia purtătorului de cuvânt nu e o născocire inutilă, un moft, nu e o denumire pretenţioasă pentru purtătorul de mapă al “şefului”.  Teoretic, pentru că noi funcţionăm impecabil între paragrafele teoriei, dar tropăim alandala în cartierul realităţii, teoretic deci, instituţia purtătorului de cuvânt are rostul de a asigura o bună, o eficientă comunicare între instituţii şi societate.

Rămânând pe continentul teoriei sau privind la cum merg lucrurile pe la alţii, observăm că purtătorul de cuvânt e esenţial. E un bun profesionist al comunicării, iar rostul lui e acela de a transmite dinspre instituţii informaţiile esenţiale, în mod competent, făra aproximări dictate de context sau glose personale ori înţepături, mai mult sau mai puţin tencuite stilistic, către ăilalţi. Comunicarea lui e clară, e exactă şi mai ales e sobră. Pentru că ocupaţia lui aceasta ar trebui să fie, aceea de a livra corect informaţia necesară. De fapt întregul rost al acestei instituţii, a purtătorului de cuvânt, e acela de a transmite informaţii, corect formulate, fără metaforele umorilor personale, fără epitetele vechilor ranchiune şi fără inutile şi zgomotoase răbufniri. Dacă, uneori, la întrebările presei e lăsată să adie câte o briză de humor, asta nu înseamnă decolare de pe aeroportul sobrietăţii, nici băşcălie polemică.

Asta ar fi în teorie. În practică toate astea sunt mofturi. Pentru că noi avem politicieni vedetă, omniscienţi, gureşi, adevărate spirite ale renaşterii, cu înaltă pricepere în toată cere şi cu nesaţ de vorbire. Atât premierul Ponta, cât şi preşedintele Băsescu au desemnaţi purtători de cuvânt. Care există doar în organigramă şi în registrul de plăţi. Premierul Ponta, cel puţin, chiar are un adevărat profesionist al comunicării aşezat în poziţia de purtător de cuvânt, dar doar formal, pentru că nu îmi amintesc să-l fi văzut pe Zaharescu în exercţiul funcţiunii. Şi cum ar fi asta posibil când şeful său e atât de priceput la toate cele şi mereu cu poftă de taclale, mereu gata de expulzat verbe din plămâni?

Politicienii noştri au toţi aere de vedete neînţelese, aşa că au nevoie de multă, foarte mulţă vorbăială (sic!). Nu se dau ei pe mâna, pardon, limba unui purtător de cuvânt, care nu ştie dumnealui ce e aia o înţepătură la doctrină, un şut în coaiele ideologiei, un cot în gura programului de guvernare! Teoretic instituţiile statului nu intră în ciorba politicii, iar comunicarea lor nu urmează crizele de nervi ale demnitarilor cocoţaţi în fruntea lor, practic… chiar nu mai trebuie să descriu evidenţa. Aşa că purtătorul de cuvânt rămâne un profesionist fără treabă. Pentru că există dumnealui politicianul, mereu nevorbit şi mereu dornic de arătare la televizor, să-l vază naţia cât e de gureş, cum rostogoleşte el glumiţele de autobază, cum învârte el vorbele de clacă, cum dă, ca la bodega din sat, de pământ cu “enemicu” şi le-o dă la bubă “ălorlalţi”. Care instituţii, monşer? Care comunicare? Ce sobrietate? Pe ei, pe mama lor.

Presa pare, de partea astalaltă, încântată de mersul acesta al lucrurilor. În lipsa informaţiei serioase, a raportului competent, adică a materiei prime cu care se ridică zidăria gazetăriei adevărate, face trafic de glumiţe pentru cretini şi flegme repezite cu boltă, schimbându-şi rostul, devenind din cei care ar trebui să informeze, cei care asigură divertismentul unei naţii mereu năuce, dar amuzate şi foarte distrate.